Nemultumiri vesnice

Pe langa micile mele neplaceri inerente vietii oricarei vietuitoare in mediul asta ambiant, sunt unele nemultumiri ce ma debusoleaza cateodata…

Eram mic… atat de mic si neajutorat si totusi inca ma mir cum am supravietuit in mediul asta ambiant atat de hain mie… Moartea ce parca atingea tot ce misca, lume ce clocotea in plina miscare spre un destin ce parea atat de haotic asta dupa ce totul fusese crescut si educat in lumina blanda a social-comunismului. Am aterizat pe planeta asta numita romanism in cel mai hidos mod, mi-am amintit atat de abrupt, intempestiv si involuntar dar totusi mi-am amintit… Hm, se invarte si acum pamantul si uneori plang in hohot cand ma gandesc la zilele acelea pe care le pretuiesc atat de mult ce vesnic au fost cimentate in decursul vieti pe care as fi meritat sa o am dar care mi-a fost refuzata de zei…

Sunt atat de invalmasit in viata asta hada si atat de imbalsmat in destinul asta nemilos trasat de o soarta asisderea incat as pleca urland in lumea asta mare sfasaind fasele devenirii mele printr-un catharsis ce mi-ar da o sansa, cel putin asa cred, la o aselenizare in mocirla de zi cu zi pe care o incearca orisice muritor…

Imi aduc aminte, atat mi-a mai ramas… restul, hm cu suna cuvintele astea rezemate in cerul inimi mele, ehe suna ca si cum as trai cu inima unuia de a murit si mi-a fost transplantata mie sau ca un stangaci ce e fortat de altii sa scrie cu mana dreapta… Da, sunt englez, acum mi-am fixat amintirile atat de scump obtinute, furate din calea uitari pe care mi-am autimpus-o… Am vazut dintotdeauna ca sunt cam ca un tigan intre romani, ma simteam altfel si faceam mai toate lucrurile diferit… eram de un calm peste firea romanilor unde destinul ma adapostise din calea uitari si poate chiar a mortii… Imi amintesc de soldatii care m-au condus la familia unde mi-am petrecut restul zilelor de la intamplarea fatidica… si sunt oripilat si dezgustat de oameni de atunci si nu cred ca ma va parasi sentimentul asta vreodata… Cred ca imi e frica de oameni, poate ca acolo undeva in sufletul meu, undeva adanc ingropat in eul meu am inteles adevarta fata a omenirii insa nici nu vreau sa ma opresc sa traiesc, sa cuget si sa respir aerul asta pe care nu il meritam… O decizie atat a fost… la mijloc, o ideea tampita si nimic mai mult, aceia de a ma lua si  pe mine in misiunea aceia a mame imele…

Nu vreau sa ma opresc, nu vreau sa ma opresc atunci cand vantul bate inspre noi… super versuri… incredibila voce si un artist complet si un DJ pe masura ATB… I don’t wanna stop … I don’t wanna stop …

http://youtu.be/GnGX8GPxIgQ

 

This entry was posted in About life, ganduri random, muzica, Oh Mother, Romania. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *